Alex Tocilescu (n. 1977, București) este scriitor și publicitar. După mai mulți ani petrecuți în străinătate, mai întîi în Germania, iar ulterior în Statele Unite, se întoarce în 2009 în România. În prezent Senior Copywriter la DDB România şi preşedintele Asociaţiei de Proprietari Cuza 10/Felix 14 din București. A publicat articole în România liberă, Dilema Veche, Vice și alte periodice.
PISICA
Pisicii îi e foame. Da, a mâncat acum cinci minute, dar îi e foame. Şi vine şi miaună a foame. Doar că eu ştiu că a mâncat acum cinci minute, în plus stau întins pe canapea şi mă uit la un film. „Abia ai mâncat”, îi zic. „Aşa, şi?”, zice. „Lasă-mă să mă uit la film”. „Dă-mi mâncare”. „Ei bine, nu-ţi dau”. Ignor pisica, mă uit mai departe la film. „Mă ignori”, zice. „Foarte bine, ignoră-mă. O să mă ignori şi dacă mă urc pe pervazul ăsta? Da, mă ignori. Nu-i nimic. Uite, un pahar! Oh, m-am împiedicat de el! Ah, l-ai prins, bravo! Ia, prinde şi mucul ăsta de ţigară. Şi pe ăsta. Na, prinde toată scrumiera! Haha, n-ai prins-o!”.
Dau cu piciorul în direcţia ei, sare pe covor, se uită la mine, puţin surprinsă de tăria mea de caracter. „Super”, zice, „ai făcut progrese. Hai să vedem. Dacă mă urc aici şi dărâm pe rând cheile, portofelul, agenda, suportul de lumânare…”. Mă ridic şi mă duc s-o opresc. „Dacă-mi dădeai mâncare, nu se întâmpla nimic din toate astea. N-ar fi fost nevoie să te apleci să iei cheile de sub masă. Vezi? De ce eşti prost? Acum îmi dai?”. Nu-i dau. Trebuie să înveţe cândva că nu e după ea. „Bine”, zice, „hai să vedem care pe care”. Se duce la bibliotecă. Se aude cum cade o carte. „OPREŞTE-TE!”, strig. Se aude cum cade o farfurioară de porţelan. Se aude cum cade un ceas. Sar în picioare şi fug la ea. Mă priveşte inocentă. „De ce faci asta?”, ţip, „abia ai mâncat, nebuno!”. Continuă să mă privească inocentă. „Aş putea să stric şi lampa”, zice. „Aş putea dărâma toate flacoanele din baie. Aş putea scoate câlţii din saltea”. „Bine”, zic.
Mă duc în bucătărie, iau un plic din mâncarea ei preferată, i-l golesc într-un castronaş curat. „Ah, ia te uită!”, face. Vine şi se uită la castron. Miroase mâncarea. Se uită la mine. Apoi pleacă şi se culcă pe fotoliu.
Ei, şi uite de-aia-i bine să ai o pisică: pentru că te face să-ţi conştientizezi propria-ţi neimportanţă în faţa universului. Ba chiar şi neimportanţa universului în faţa unei pisici.
CĂRŢILE LUI TOCILESCU
„Imperiul pisicilor“ (Editura Polirom, 2017)
„Adevărata carte cu pisicile lui Tocilescu. Cu pisicile Ursula, Jiři, Cici. Şi Tocilescu“ (Editura ART, 2017)
